Inima vibreaza în dans divin, dincolo de incomensurabil.
Simt să mă întorc în eter… m-am întors pe aripi de înger nenăscut, întreg în moarte desăvârșite… și nici nu m-am născut, nu m-am născut, nici nu am murit; sunt între existențe atotcuprinzătoare, până vântul adie blând în raze de soare ce mângâie fire de iarbă, în asfințit.
Nu mai sunt, nu sunt nici trupul sau mintea, m-am contopit cu universul și m-am îmbrăcat cu galaxii albastre… apoi, dintr-o stare neutră, într-o stare de vid, mi-am ființat creația… pe vârfuri de salcii ce stau aplecate până la pământ, mângâind firav, glasuri călătoare de păsări ce își îmbrățișează, în dansul lor etern, iubirea divină.
Călătorind fără început și sfârșit, topindu-mă împreună cu luna în vidul nemuritor, desăvârșindu-mi raza întregului. Universul s-a unit fără timp și spațiu și fără de el însuși, printr-un minuscul punct, mai mic decât o celulă, în zări de zenit.
Nu am cum să nu exist când nu exist și exist dintotdeauna. Singura înțelegere profundă din existența în sine este starea inițială în care totul călătorește dincolo de infinit. Infinitul este doar un joc. În starea inițială, infinitul, proiecția și vidul, precum celelalte creații în manifest, se absorb pe sine însele. Din aceasta pleacă întregul manifest. Nedeterminatul există, este mai mult decât respirație; pentru a cuprinde răspunsul, se întoarce ființarea în esență prin implozie, precum în vid.