Am fost dezamăgită deoarece aceea se regăsise in mine, era iluzia.
Am rătăcit pe valurile de iluzie, conștientizând-o… până m-am desprins si până am ajuns înapoi, acasă.
Nu mai erau cuvinte care să spună și nici sentimente care să spună simțirea inefabilului.
Rătăcisem pe un drum plin de uscaturi, trandafirii deveniseră culori fără viață și toată existența era culcata la pământ.
Îmi erau deschise porțile viului iar eu continuam să rătăcesc prin iluzie și știam… știam că sunt acolo.
Trebuia sa vindec și încetasem să mai privesc, era privirea interiorului, vechiul se ținea cu ultima răsuflare de ultimile părți ale unui suflu… in apa, iar deasupra apei crescuseră nuferii.
Călătoream in desertul acesta fără apă și aer, știam răspunsurile, știam viața, cunoșteam moartea, știam existența, deși știam …ce eram eu? Nu știam absolut nimic. Erau efemere și ultimile emoții începuseră să se vindece.
Privind dincolo de iluzii cunoșteam calea însă calea dorea să mă mențină aici până înțelegeam sensul, pătrundeam esența și dizolvam ultimile flăcări care ardeau mocnit in pătura formata din valurile acelea, trecuseră peste mine iar eu îmi învățăm și îmi vindecam ultimile fragmente din vechile blocuri de piatră conștientizand că nici măcar ale mele nu erau, dar erau acolo pentru că eu le permisesem sa fie iar prin ele dezvoltam din nou dincolo de simțuri și dincolo de ființa, neființa. Era aceeași… de sine stătătoare și nu se regasea decât în mine… o adunasem de peste tot iar drumul îl refăcusem lumina și viața plină de iedera.
Pe suprafața sa erau picaturile de rouă și prin acestea toate informațiile pătrunseseră în ființa.
Nu reușeam să mă regăsesc în trup… eram peste tot simțind toată suferința oamenilor, simțind toată bucuria lor, simțind moartea și nașterea lor, simțind pământul și tot universul iar mai apoi un echilibru adânc… în care nu se regaseau cuvintele, nici emotiile, nici stările trecute. Totul devenise una cu mine, cu energia, cu campul, cu curgerea, fara timp, in timpul scurs pe ultimile sale aripi pătrunzătoare in spațiu. Devenisem din nou cel care eram dintotdeauna purtând pe umeri viața vie a unor stări in care nu puteau pătrunde moartea, iluzia, nefericirea, timpul, emoția…devenisem dincolo de toate adevărurile și exaltam ființa în nivelurile superioare de a fi fără a fi.
Iar inima… inima pătrundea cu o rază strălucitoare în toată splendoarea sa, tot universul său. Acum puteam să spun fara niciun cuvânt: ceea ce sunt!