
Mi-au plâns îngerii in palma vorbindu-mi de lume.
Îmi imaginam stelele copil fiind, călătoream seara de seara purtata de o aripă diafană și de un chip nevăzut.
Îngerii nu exista. Eu nu există. Nu există nimic în nimic.
Îmi calatoream ființarea prin misiuni, peste roua vie din focul sacru. Ce miracol!
Și nu am cântat , nici nu am ras sau plans
Am lăsat să curgă peste vremuri iar ele s-au unit contopindu-se cu sângele albastru.
Cerul și Pământul
Apoi am văzut în revelație mantia diafană de viu și viața și am trecut printr-o frântură de lumina
În călătoria vieții și morții
Până când am înțeles că ele nu erau vii
Îmi vorbea noaptea despre moarte iar inima mamei despre viața
Îmi vorbeau morții
Despre vii
Și apoi dintr-o dată
Liniștea atotcuprinzatoare
A nins si ninge
Incontinuu
Pe valuri albe
Universal
Deschise să primească
Pe cel ce s-a abandonat
Pe sine însăși
In întreg