Calatoria fiintarii

Mi-au plâns îngerii in palma vorbindu-mi de lume.

Îmi imaginam stelele copil fiind, călătoream seara de seara purtata de o aripă diafană și de un chip nevăzut.

Îngerii nu exista. Eu nu există. Nu există nimic în nimic.

Îmi calatoream ființarea prin misiuni, peste roua vie din focul sacru. Ce miracol!

Și nu am cântat , nici nu am ras sau plans

Am lăsat să curgă peste vremuri iar ele s-au unit contopindu-se cu sângele albastru.

Cerul și Pământul

Apoi am văzut în revelație mantia diafană de viu și viața și am trecut printr-o frântură de lumina

În călătoria vieții și morții

Până când am înțeles că ele nu erau vii

Îmi vorbea noaptea despre moarte iar inima mamei despre viața

Îmi vorbeau morții

Despre vii

Și apoi dintr-o dată

Liniștea atotcuprinzatoare

A nins si ninge

Incontinuu

Pe valuri albe

Universal

Deschise să primească

Pe cel ce s-a abandonat

Pe sine însăși

In întreg

Eona Seona

Lasă un răspuns